---

Legenda Paradisului

Tu, drumeţule obosit, etern pelerin, daca vei trece vreodată printr-un univers oarecare, vei vizita o galaxie oarecare şi vei poposi pe o planetă oarecare, găseşte un izvor oarecare, răcoreşte-te cu apa lui pură, apoi odihneşte-te la umbra unei sălciei, ce va acoperi poate acel izvor, şi lasă-ţi cugetul să-şi urmeze infinitul său drum. Iar dacă vreodată vei citi această poveste şi îţi vei aminti de curgerea liniştită a apei sau de speranţa eternă a sălciei, gândeşte-te bine înainte de a trage o concluzie. Totul poate fi adevărat, dar şi adevărul poate fi înşelător. Şi nu vei afla niciodată.

*

Ce reprezintă oare licărirea efemeră a câtorva miliarde de luminiţe în Întunericul Absolut? Ce reprezintă speranţa acestor sclipiri în Deznădejdea Neantului? Nimic. Şi atunci ce poate însemna încă o fărâmă de materie, o bucată de metal rece târându-se printr-un Univers în care baletul nesfârşit al naşterii şi morţii galaxiilor nu reprezintă mai mult decât o clipă, o sclipire ce va trece neobservată, urmată apoi de alta şi alta… clipe care vor trebui să umple eternitatea. Nimic. Şi totuşi pentru el era totul – acea clipă era eternitatea, metalul rece era singurul înveliş ce îl proteja de muşcătura fatală a spaţiului – acel spaţiu pe care omul îl înfruntase şi pe care chiar credea că îl învinsese în final. Ar fi trebuit să fie bucuros, dar pentru el spaţiul, la fel ca şi sufletul său, însemna doar distanţa enormă ce îl despărţea de tot ce semnifica pentru el Acasă. Toată viaţa lui era acolo, toate bucuriile şi… toate suferinţele rămăseseră acolo, departe în urma sa. Poate că totuşi era mai bine aşa – doar el împreună cu amintirile, călătorind spre o destinaţie necunoscută şi poate spre o altă viaţă.

Dar timpul începuse să-l obosească. Din ce în ce mai des i se părea că totul a fost în zadar şi nu-şi mai dorea altceva decât îmbrăţişarea veşnică a absolutului. Apoi speranţele îi reveneau şi gândurile sale zburau din nou înainte, în cercetarea lor neobosită.

Iar într-un final, clipa mult aşteptată veni. Circuitele atâta timp lipsite de viaţă ale navei se activară şi din licărirea bucuroasă a luminiţelor şi ecranelor înţelese că sfârşitul călătoriei sale sosise.

*

Se afla în Paradis. Planeta pe care ajunsese era o imensă grădină, un loc pe care în nici unul din visele sale cele mai minunate, în nici una din aspiraţiile sale cele mai înalte, nu reuşise să-l imagineze. Călca prin iarba înaltă, de un verde crud şi se simţea renăscut; trăgea în piept aerul răcoros şi simţea fiecare celulă a trupului înfiorându-se; asculta muzica suavă ce părea că îl învăluie de pretutindeni şi întreaga sa fiinţă vibra de fericire.

Întâlni locuitorii acestui paradis – un popor străvechi, paşnic şi înţelept. Ascultă vrăjit balade cu eroi şi prinţese, poveşti de dragoste şi cântece ce îl umplură de încântare. Ceea ce îl fascină însă şi îi rămase adânc întipărit în memorie fu legenda acestui loc.

Se spune că Părintele Cerului, în neţărmurita sa bunătate, a vrut să-şi răsplătească toţi fii şi fiicele sale pentru bunătatea şi înţelepciunea cu care trăiau. Şi atunci a creat această grădină perfectă, în care tot ce există să trăiască veşnic în diferitele sale înfăţişări şi în care fiecare să fie preocupat de armonia proprie şi a celorlalţi în aceeaşi măsură.

Acum ştia că acea legendă poate fi adevărată, căci totul părea aici ireal – o lume perfectă, sau aproape perfectă…

Şi atunci întâlni acea fiinţă. Era… întruparea visurilor sale, fiinţa ideală. Era tot ce iubise şi tot ce îşi dorise vreodată să iubească.

*

Parfumul suav ce plutea în aer şi acordurile dulci ale muzicii îi provocaseră o stare minunată în care spiritul pare că  părăsit trupul şi colindă nestingherit printre tainele inaccesibile ale Universului. Acum totul părea că are un înţeles, un rost al său… Fără echilibru armonia nu ar putea exista. Echilibru… Când ai sosit pe această planetă echilibrul a fost tulburat, iar acum armonia trebuie refăcută… Gândurile păreau că nu mai sunt ale sale – veneau de undeva din exterior, dar nu asta era important acum. Începea să înţeleagă… Fiecare este dator să aibă grijă de această armonie. E rândul meu acum, pentru că fericirea celorlalţi este mai presus de tot restul. Adio iubitul meu…

Nuu!!

Disperarea îl cuprinse şi încerca din răsputeri să evadeze din starea în are se afla. Ea îşi începuse deja transformarea. Din ochii trişti i se prelinse o lacrimă. O culese uşor şi îşi întinse mâna spre el într-o ultimă mărturisire… Lemnul începuse să-i acopere întreg corpul şi rădăcini puternice străpunseseră pământul. Fiinţa atât de plină de viaţă altădată trecu într-o nemişcare tăcută, formă sugerând dragostea şi durerea eternă. Adio iubirea mea… Şi îi răspunse adierea vântului prin părul ei înmugurit.

Culese lacrima, o amestecă cu propriile-i lacrimi şi apoi îşi duse palma la buze. Simţi gustul acelui ultim sărut, simţi gustul acelui adio şi simţi gustul a tot ce fusese… Îmi pare rău iubito că voi strica iar armonia acestui loc… şopti atingându-şi obrazul de lemnul aspru.

*

Orice fericire îşi cere propria jertfă. Cu atât mai mult fericirea absolută. În acest univers nu poţi trăi fără suferinţă. Dar, odată ce tortura se va fi terminat oricine va avea dreptul la o ultimă dorinţă. Iar pentru cei care ştiu ce să ceară, acea dorinţă va reprezenta fericirea absolută.

Călătorule, dacă vreodată vei trece prin acest univers şi vei poposi în Paradis, caută un izvor acoperit de o salcie plângătoare, răcoreşte-te cu apa pură a izvorului, apoi odihneşte-te puţin la umbra răcoroasă a copacului. Poate aşteptarea lor va fi atunci mai uşoară…

26.05.1998