---

Legenda lui Narcis

Privea chipul reflectat în oglinda nemişcată a lacului şi i se părea atât de străină şi îndepărtată. De fapt nici nu dorea sa vadă acel chip, dar nici nu putea pleca - lacul era singurul lui prieten. Acea apă întunecată şi atât de liniştită ascundea secrete la fel de adânci ca şi cele din inima lui. Era singurul care îl înţelegea şi ştia ce însemna durerea, singurătatea şi neputinţa ce îl copleşea odată cu trecerea implacabilă a timpului. De fiecare dată venea aici şi încerca să găsească răspunsuri şi de fiecare lacul îi răspundea cu aceleaşi întrebări. Asta îl mai îmbărbăta puţin – însemna că nu era singurul care rătăcea în acel întuneric. De aceea continua sa privească acel chip, pentru că dacă lacul ar fi putut deveni om, atunci privirea din ochii săi ar fi fost aceeaşi.

Lacul avea o dorinţă - pentru Narcis - pentru că ştia prea bine chinurile lui. Cunoştea aspiraţia către ceea ce putea deveni, şi visul de a-si întâlni dragostea. Dar cel mai bine cunoştea dezamăgirea ce urma, atunci când ajungeai să-ţi înţelegi condiţia, să-ţi atingi limitele şi să simţi neputinţa. Vedea toate acestea în Narcis, iar faptul că nu putea face nimic îl rănea cel mai tare. Dar era neputincios; nu putea decât să îi arate calea, acea cale pe care el n-o va mai putea urma niciodată – în sus, departe, către adâncimile reci ale spaţiului, acolo unde trăiau acele fiinţe de lumină ce vegheau asupra tuturor. Simţeau fericirea şi mai ales, simţeau suferinţa fiecăruia, le auzeau gândurile cele mai ascunse şi le ştiau dorinţele cele mai arzătoare. Iar câteodată, o astfel de dorinţă putea căpăta viaţă prin sacrificiul lor suprem. Lacul avea o dorinţă arzătoare. Pentru Narcis.

*

Într-o zi, Narcis găsi ceea ce căuta. Lacul fu cel care i-o arată, pentru că privea necontenit, rugător, spre stele. Dar nu era o stea.

Stătea acolo… într-o minunată splendoare şi îl aştepta… învăluită într-o tristă lumină argintie. Narcis o privi împietrit. Inima îi zvâcnea prinsă ca într-o gheară neîndurătoare; se simţea prea mic pentru a cuprinde atâta dragoste, prea infim pentru a o putea descrie.

Încet, fu cuprins în lumina ei şi ca un torent, fu înecat cu viaţă. Nu mai era singur. Tot ce era însufleţit orbita în jurul ei, iar acum şi în jurul lui. Lumina era ca o chemare caldă. Îl transformă. Se simţea nemuritor. Se simţea iubit pentru eternitate. Se simţea atât de aproape de ea…

„Selena!”

„Sunt aici.”

„Da ştiu. Eşti doar a mea. Iar eu sunt doar al tău.”

„Iubitule, nu pot fi a ta, eu exist pentru întreaga lume. E menirea mea - e blestemul meu. Mulţumeşte-te doar cu o clipă. Clipa aceasta va dura pentru totdeauna.”

Se trezi ca dintr-un vis îndepărtat. Lumina îl mângâie uşor ca de despărţire şi dispăru încet. Se simţea gol pe dinăuntru, singur, inutil. Totul în jurul său părea ostil şi străin - nimic nu amintea de vraja ce însufleţise totul cu atât de puţin timp în urmă. Sau trecuse deja o veşnicie? Şi atunci, tot o veşnicie va trece până când ea va răsări din nou?

Zorii se apropiau încet şi un sloi de gheaţă acoperea lumea…

*

Nu putea să mai trăiască tortura. În fiecare noapte ea îşi ţesea scara de argint iar el încerca să ajungă la ea. În fiecare noapte urca tot mai puţin şi cădea tot mai mult. În fiecare zi amintirea ei era singura pavăză împotriva soarelui rece şi în fiecare seară îi era cu neputinţă să vorbească despre toate acele chinuri. Nici măcar nu mai ştia dacă nu cumva totul era doar un vis în care era prins pentru totdeauna. Chiar exista? Chiar se întâlniseră vreodată? Chiar îl iubea?

Narcis era viu, dar oare mai trăia?

În fiecare zi, lacul îi simţea privirile triste răscolindu-l, căutând-o, pentru că acolo ea i se părea mai aproape şi pentru că acolo o întâlnise. Îl simţea privind tot mai adânc în el, încercând să găsească o cale, un drum. Şi în fiecare zi îl vedea cum dispare, puţin câte puţin. Narcis nu mai era om - se transforma într-o dorinţă neîmplinită de iubire. Iar lacul cunoştea acea dorinţă şi cunoştea şi toată durerea pe care o cuprinde. Lacul era deja acea dorinţă şi mai ales era acea durere, dar acum, o parte din el era Narcis – un om care în loc să înveţe să zboare, se scufundase.

*

Şi iată că o stea căzu. Un suflet s-a stins, o dorinţă s-a împlinit. Narcis s-a trezit din nou în visul său. Pentru că era un vis - Luna îl ţinea de mână. Sau totuşi nu era, pentru că încă mai simţea durerea a ceea ce fusese. Oricum pentru ei doi nu conta - ce dacă era sau nu vis, ce dacă era visul lor, sau al celor care doar speră să găsească o astfel de iubire? Erau împreună - pentru totdeauna sau doar pentru o clipă.